Camino de Santiago / Insight / Paint / Travel

Ziua 13 Fetita cu nu in brate triseaza din nou pe Camino de Santiago

Ziua 13
17.06.2013 luni
Carrion de los Condes – Hospital de Orbigo 134 km

Trisez? Nu stiu. Se spune pe aici ca fiecare face ce poate, si conteaza rezultatul final. Da, sunt convinsa ca, in cei 134 de km pe care nu ii voi merge efectiv as fi putut sa cunosc minim 10 oameni, as fi vazut multe soparle sau multi melci. Si as fi putut sa admir milioane de flori, in special maci.

Am facut cu mama un calcul si se pare ca intervalul de timp pe care il mai avem noi sa ajungem la destinatie nu ne va mai ajunge, asa ca vom apela la un mijloc de transport. Mai mult, aici e meseta, zona aceasta de campie cu multa caldura si sate identice in care nu prea avem ce sa vedem. Asa spune mama si eu o cred. Cand voi veni singura sa fac camino, voi lua propriile mele decizii si fara bilet de avion de intoarcere ca sa nu existe acest tip de constrangeri.

Ne-am trezit tarziu. Aveam in plan sa luam autobuzul care pleaca la Leon la 11.45. La 10:00 aflam ca nu mai sunt bilete. S-a instaurat putina panica pentru ca tren nu exista si urmatorul autobuz este maine. Chiar daca ploua foarte tare ne gandim sa iesim si sa facem autostopul. Intram in barul din centru oraselului care este plin de pelerini care asteapta, si ei, autobuzul. Barmanul ne spune ca nu prea trec masini si ca autostopul este o idee proasta. Si Mariano, gazda de la albergue, care a venit cu noi sa ne ajute, este de acord cu barmanul. Dar vine o americanca foarte draguta cu ideea sa impartim un taxi. Ea merge undeva mai aproape de Leon si pe noi ne-ar fi costat mai mult. Din nou, Mariano s-a dus si a negociat ca sa platim cate 10 euro pana la Sahagun la 40 km departare. Perfect.

Americanca se numeste Robyn si este din California. Ea are 23 de ani si face Camino cu sora ei geamana. Au terminat facultatea si Robyn e recunoscatoare pentru ca a scapat cu viata dintr-un accident de masina. A invatat din nou sa umble si o face pe Camino. Am schimbat emailuri si numere de telefon pentru ca vrea sa vina in Romania.

Ajungem in Sahagun, in gara. Din nou, si aici e plin de pelerini printre care si una din coreencele cu care am mers cu autobuzul. Si un tip din Ecuador cu care m-am tot intalnit.
20130910-225814.jpg
20130910-225825.jpg

Ajungem cu trenul la Leon. In gara am parte de o surpriza: un tip foarte simpatic, un italian cunoscut cu cateva zile in urma, este aici. Chiar ma gandeam ca mergand cu taxi/tren voi lasa in urma multe persoane pe care mi-ar fi placut sa le revad. Asa ca avem timp acum de o mica conversatie, subiectele tabu, de unde vii, unde te duci, facem cunostiinta oficial si intr-un final ne uram ‘all the best‘ si ‘buen camino‘ si ne imbratisam 🙂 Am avut dreptate cand am zis ca ne vom revedea dupa ce a disparut ca in ceata. Acum 3 zile ne-am intalnit in Hontanas si nu stiu exact de ce nu i-am zis sa stam la o bere si am ramas cumva cu un regret ca nu am facut-o. Dar azi a disparut acel regret 🙂
20130910-225900.jpg
20130910-225914.jpg

Ne plimbam cateva ore prin Leon, vedem biserici, catedrale si Casa de Botines a lui Gaudi. Am mancat niste patatas bravas si din nou la gara. Sau autogara de data aceasta sa luam autobuzul pana la Hospital de Orbigo. Ne hotaram, adica insista mama, sa plecam si din Leon cu autobuzul pana la Hospital de Orbigo. Este acolo un loc in care s-a simtit ea foarte bine acum cinci ani cand a mai fost pe aici.
20130910-225951.jpg

Dupa 3 mijloace de transport am ajuns intr-un loc minunat, un albergue privat dar foarte foarte primitor. Repet, minunat. Asa mi-am imaginat eu de acasa ca va fi atmosfera intr-un asemenea loc. Miroase a betisoare parfumate, a uleiuri parfumate, nu stiu exact, canta muzica, hospitaliera vorbeste engleza si ne intampina cu un pahar de vin. Un pahar de vin bun. Aici a dormit si a pictat si Cristina, sotia lui Coelho cand a facut Camino. Acum inteleg de ce mama era obsedata sa ajungem aici.
20130910-230009.jpg

E plin de americani printre care si Matt cu fiul lui de 15 ani – cel mai tanar de pana acum pe camino. Mananc la cina paine cu avocado pentru ca am vazut la o frantuzoaica acum cateva zile si mi-a fost pofta. Foarte gustos.

Cireasa de pe tort a zilei este ca la albergue-ul acesta este un sevalet si pelerinii au voie sa se exprime. Asa ca…fetita cu nu in brate il lasa jos pe ‘nu’, ia un pahar de vin si incepe sa picteze. Cei care ma vad, ma admira si ma complimenteaza.Cu sau fara complimente, eu sunt extrem de mandra pentru a doua mea incercare in fata unei panze. Chiar imi pare rau ca trebuie sa imi las in urma ‘opera’.
20130910-230113.jpg
20130910-230025.jpg

Acum ma duc la culcare la 22:35 pentru ca de maine suntem ‘pe picoarele noastre’ la propriu. Miroase foarte frumos dar nu stiu a ce.

Din nou, in loc de dezamagire, simt multumire. Magie. Azi am invatat doua lectii. 1. sa nu ma impotrivesc la ceea ce mi se intampla si 2. lucrurile material doar ne ingreuneaza drumul vietii si ne fac pasii mai dificili.

Advertisements

Let me know what you think!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s